Cel mai mare fan al tau

28 noiembrie 2008

Sunt convinsa ca si
Afrodita avea complexele ei – nu era la fel de inteligenta precum Atena, nici n-avea
personalitatea patimasa a suratei Artemis si parca nici nu era cea mai frumoasa
femeie din lume + Olimp, in comparatie cu legendara Psyche. Iata conturate
asadar toate premisele pentru ca, daca ar fi trait in zilele noastre, superba
Afrodita sa scrie cu succes la „Draga redactie” si sa se tolaneasca pe-o
canapea de terapie.
 
Dintotdeauna mi s-a
parut arogant sa afirm despre mine cat sunt de inteligenta sau cat sunt de frumoasa.
Insa cu timpul, gandul asta s-a instalat intr-atat de bine, fiintand cu mine
intr-atat de armonios, incat am ajuns sa cred despre mine ca nu-s nici
desteapta, nici in cale afara de frumoasa. Self-esteem-ul facut knock-out dupa
ani de truda.
 
Super safe, mi-am
zis. Daca e sa cad, picajul va fi scurt si consecintele nedureroase.
 
Intr-o zi insa am
cunoscut o fata, care, din perspectiva increderii de sine, ar putea scrie lejer
carti despre cum sa te iubesti, fara sa pari un Narcis in mizerie. Fata asta
m-a frapat din ziua 1 cand, cu o lejeritate de-a dreptul socanta, mi-a declarat
despre ea insasi ca DA, e frumoasa, desteapta si buna. 3 in 1, oferta
saptamanii. Mi-a fost destul de greu sa inghit auto-asumarea asta, pusa pe
tapet inca de la prima interactiune. Eu, care nicicand n-as fi cutezat sa spun
despre mine ca sunt frum…sa / des…ta. Shhhh!
 
Enuntul s-a repetat
ulterior, in alte contexte, in alte imprejurari, inconjurate fiind de alti si
alti oameni. La inceput mi se parea exagerat. Ok, vedem cu totii ca esti
frumoasa, ca-ti sclipesc neuronii a intelgenta si ca, har Domnului, esti ceea
ce se cheama „buna”. Ce-i cu atata lauda?
 
Vremea a trecut si
viata ne-a asezat lucrurile in asa fel incat fata in cauza mi-a devenit o
prietena foarte draga. Testul timpului a fost si el trecut cu brio, in sensul
ca nimic nu s-a dovedit a fi doar o „aparenta”. Ea chiar asa este. Extrem de
constienta si foarte mandra de de ceea ce are si la kilometri distanta de noi –
celelalte proaste, sfioase pana la maladiv, care-si diminueaza voit calitatile
si-si exagereaza premeditat defectele, sperand ca ceilalti din jur sa strige:
Nu-i adevarat! Nu esti urata! Nu esti proasta! Nu esti grasa! Esti pefecta.
Atata doar ca niciodata nu se-ntampla asta.
 
Si, tocmai pentru ca
acest „Cor” antic nu-si face treaba cum ar trebui, poate n-ar fi rau din cand
in cand sa ne invete unele sau altele increderea in noi.

Permalink
Posted by katerina

San Graal

24 octombrie 2008

Cred in puterea femeii. Puterea
de-a iubi, de a ingriji, de a-si apara cuibul cu orice pret. Mai cred insa si
in puterea femeii de a invarti vrute si nevrute, in general nevrute, in puterea
ei de a conduce, din umbra, osti la razboi si de a-si adjudeca victorii pe
nedrept.
 
Imi iubesc suratele pe
cat de mult le urasc. Le iubesc pentru puterea lor de-a face lumi de bine si le
urasc pentru ambitia de-a face munti de rau. E minunat sa simti cum, intr-o zi
nefericita, Ea stie sa-ti spuna exact ce vrei s-auzi si-ti ofera, cadou
benevol toujours, propria inima pe tava.
 
In mod egal, este cumplit
sa vezi cum o prietena, odinioara devotata, intr-un moment de ura sincera
stie exact ce-anume sa-ti spuna si cum, ca tu sa cazi intr-o clipita la pamant.
 
Femeile… can’t live with them, can’t live
without them. Asa incat, ma imbarc intr-o grea misiune. Aceea de a intelege femeile.
Cu Dumnezeu inainte!

Permalink
Posted by katerina

What (the f**k) are friends for?

24 octombrie 2008

Legea nr.1: Nu te baga unde nu-ti fierbe oala!
 
Legea nr.2: Nu da sfaturi atunci cand nu ti se cer!
 
- amendament: ai grija totodata, si ce sfaturi dai atunci cand ti se cer!
 
Legea nr.3: Sustine-ti prietenii neconditionat.
 
Acestea ar fi legile principale care, daca ar fi respectate, ar guverna cu
succes orice relatie de prietenie. Cu alte cuvinte, see no evil, hear no evil,
speak no evil.
 
Ce te faci insa atunci cand ti se pare ca aproapele tau e pe cale sa comita
cea mai mare greseala a vietii lui? Sau, ma rog… o eroare mai mica. Alegi, in
prima instanta, calea prudentei. Adica, dai din cap (neconvingator) spunandu-i
acele minciuni pe care stii ca vrea sa le auda. Totul va fi bine… da, e un
pariu…, e riscant…, cum ti-o fi norocul…, sper sa-ti fie mai bine…, o
sa fie ok, ai sa vezi.
 
Te duci apoi acasa, impacat cu noua ta conditie de confident. Incepi sa te
gandesti totusi la chestiunea in cauza. O fi bine ce face? N-o fi bine… daca
ai fi in locul persoanei… tu ce-ai face?
 
Brusc te trezesti. Dar NU esti in locul lui! El (sau ea) este in locul lui
(sau al ei). Persoana in cauza trebuie sa ia o decizie iar tu vei sta pe
margine. Desigur, ca un prieten cu state vechi ce esti, il vei sustine
neconditionat, spunandu-i clisee gen „Voi fi alaturi de tine no matter what”
and shit.
 
Si totusi… ceva nu-ti da pace. Stii, in sinea ta, ca e o decizie aiurea.
Da, esti egoist, decizia asta o sa te afecteze si pe tine, somehow… dar in
primul rand e vorba de prietenul tau. N-o sa-i fie bine in the end. Nu va fi
totul ok, asa cum i-ai spus cand v-ati vazut si, in egala masura, stii bine ca
nu-i vei fi alaturi pe un drum considerat gresit, no matter what. Da, speri
ca-i va fi bine, dar stii deep down, ca nu-i va fi. Ce naiba! Doar iti cunosti
prietenul! N-are cum sa se schimbe fundamental de la o luna la alta!
 
Te hotarasti sa-i spui. Sa-i spui verde-n fata ce gandesti. Ca face o
greseala, ca va regreta… dintr-astea. Multi iti vor spune ca TU esti intr-o
grava eroare. Lasa domne omul sa-si ia propriile decizii! Ce te bagi tu unde
nu-ti fierbe oala? E viata ta? Nu! E-a lui! Ce mama ma-sii! Tie ti-ar conveni
sa vina unu sa-ti spuna ce prost esti ca faci nu stiu ce? Ei bine nu!
 
Nu poti fi sincer, pentru ca pari bagacios. Nu poti demonstra cu argumente
ce crezi si vei parea suspicios. Nu-i vei oferi acel „sprijin” pe care si-l
doreste (pe sistemul Da draga, faci foarte bine ce faci!), drept care nu vei fi
un prieten adevarat.
 
Si-atunci… ramane sa te-ntrebi: WHAT THE HELL ARE FRIENDS FOR? Daca
atunci cand lucurile devin cu adevarat importante si vitale… cu totii
preferam sa stam deoparte? Pentru ca, nu-i asa… nu-i viata ta. N-ai niciun
drept asupra celuilalt, dar ai obligatia de a-l sustine neconditionat.

Permalink
Posted by katerina

More women, more problems…

24 octombrie 2008

Sau, ce se-ntampla cand dracu-si baga coada intre prietene.
 
Sa fim seriosi! Oricat de mult ne-am dori, niciodata nu vom avea parte de
un grup de prietene ca-n Sex and the City. Un grup ideal, in care cele 4-5-6
prietene sunt unite mereu, trec prin greutati impreuna, se distreaza impreuna,
indiferent de barbatii care le trec prin viata. Chiar daca una din ele are un
iubit sau se marita, nimic nu este mai presus de grupul ei de prietene.
 
De altfel, prietenia lor este o constanta iar restul… profesii, barbati,
alti amici… totul e variabil. In viata reala insa, lucrurile nu stau deloc
asa. Sau, ma rog, in viata mea reala, elementele cheie ale acestei povesti sunt
fundamental diferite.
 
In viata reala, cand un barbat intra in viata uneia dintre noi, totul se da
peste cap. Proaspat indragostita are alte prioritati, neintelese desigur de
celelalte fete, care incep sa se simta neglijate. Iesirile se raresc iar
proaspat indragostita devine subiectul principal de discutii. Evident, toate ii
doresc numai bine si fericire maxima. Sincer!
 
Cand una in sfarsit prinde un job bun, cu noi angajamente sociale inerente
cand schimbi anturajul profesional, celelalte se revolta: ne-a uitat! Pai da,
ca de cand lucreaza acolo, nu mai are timp de prieteni… si parca a si devenit
mai egoista, nu?…
 
In fine, cand doua se cearta , de prea putine ori disputa se consuma intre
cele doua, pe fata, cu argumente si emotii exploatate live. Nu-i cum vedem in
serialul de mai sus, unde doua se cearta si peste 20 de minute se impaca.
Noooo….. nici pe departe. In viata de zi cu zi, o cearta se consuma prin
reprezentanti: fiecare isi alege un „aliat” care s-o duca in spate pe tot
parcursul conflictului. Vorbele nu se arunca-n fata. Ele „se aud”. Faptele nu
se transeaza pe loc. Ele se diseca la doua luni distanta. Normal, la zile de
nasteri, luari din mot si alte asemenea get-together-uri, „certatele” se
comporta firesc, as if nothing ever happened.
 
Oricat de ciudate ar parea relatiile din viata reala, credeti-ma c-a fost o
vreme cand totul era idilic si frumos. Azi gatim la tine, maine bem o cafea la
mine, saptamana viitoare brunch la X si dupa, un film la Y. Sounds nice, nu?
Dar poate ca „atunci VS acum” e doar in mintea autoarei. Poate ca „atunci” era
doar o etapa si nici vorba de „VS” in toata ecuatia. Sa fie oare „evolutie”
termenul pe care-l caut? Sau sunt eu mult prea trista, cautandu-mi prietenele
de altadata, fara a le gasi nici azi, nicicand?
 
Voi reveni.
 
P.S. O fi, n-o fi de bon ton sau desuet sa-ti placa Sex and the City dar mie mi-a placut. Inca prea mult.

Permalink
Posted by katerina

Ţărăntocul şi dispreţul pentru civilizaţie

20 septembrie 2007

Ţărăntocul = substantiv masculin compus din
alaturarea substantivelor “ţăran” şi “sărăntoc”.
 
Este acea specie de indivizi
strămutaţi din zonele rurale ale României în aglomerările urbane tip Bucureşti,
cu apucături nedemne nici măcar de rumegătoarele păstorite odinioară. Întâlniţi
la tot pasul în România, aceşti indivizi devin majoritari în aproape orice
mijloc de transport, magazin, supermarket, hipermarket sau mall. Pot fi
întâlniţi şi în zone selecte ale marilor oraşe, scopul şi durata staţionării
lor acolo fiind în continuare necunoscute.
 
Le lipsesc bunul simţ, manierele şi
respectful pentru cei din jur. Compensează însă prin mirosul înţepător de
transpiraţie, rumegarea seminţelor şi limbajul abject cu care defilează prin
mulţime. Poate fi recunoscut de la spate, dupa freza de mârlan specifică: par
tuns scurt în faţă, aproape periuţă şi chică lungă. Este mult mai periculos
când umblă în haită, înconjurat de semenii de-aceeaşi teapă, care-i încurajează
mârlănia, făcând ca ţopârlanul din el sa ajungă la apogeu. Din nefericire, nu
este specie pe cale de dispariţie ci dimpotrivă, ritmul cu care se înmulţeşte
fiind îngrijorător de alert de la an la an. Până acum nu s-a găsit nicio cale
de stârpire a speciei sale. A se citi “de educare a speciei sale”.
 
Deunăzi, în metrou, cinci scaune din faţa
mea erau ocupate de indivizi precum cei descrişi mai sus. Abjecţi, zgomotoşi,
urât mirositori, ca un făcut având în faţă femei care se străduiau să-şi
menţină echilibrul în metroul dezaxat. După o oprire bruscă, unei femei i s-a
făcut rău şi-a leşinat în braţele altor călători. Când au ridicat-o în
picioare, am văzut că femeia era însărcinată.
 
Replica unui ţărăntoc, însoţită de hăhăiala
haitei: “Dacă i-a trebuit p*** acuma nu se ţine pe picioare.” “Hă hă hă”.
 
Fără cuvinte.

Permalink
Posted by katerina

Katerina s-a intors

11 septembrie 2007


Citeam (de fapt, rasfoiam, ca nu prea aveam ce
citi…) deunazi o revista de moda. Harper ’s Bazaar, pentru cunoscatoare si
mi-am dat seama ca tot ce inseamna “tendinta” e un maaaare mooooft. Parca mai
ieri infieram cu ardoare pantofii cu botul ascutit, ca astazi, nici mai mult
nici mai putin, acestia sa-si faca revenirea in forta, fiind proslaviti pe
toate copertele glossy.
 
Acum cinci ani citeam, intr-un editorial de moda (iata,
masochismul ma caracterizeaza) cum pantalonii cu talie inalta sunt “sooo out!”.
Se demodasera ceva de speriat iar redactorul de moda (pardon, fashion editorul)
spunea cum ca “pantalonii cu talie inalta sunt caracteristici casnicelor care
au grija de copii”, pe-atunci fiind in mare voga cei cu talie joasa. Cat mai
joasa cu putinta, cu totul la vedere. Inclusiv sunci, cute si alte celea. Azi
(Slava Domnului!), pantalonii cu talie inalta sunt “sooo in”!
 
Sa vezi si sa nu crezi. In fine, m-am cam acrit. Armonia ramane doar numele si,
daca vreti, un ideal. In toiul unei lumi pline de sictir, nu poti decat sa
lupti cu aceleasi arme.

Permalink
Posted by katerina

Curte, dulce curte

21 mai 2007

De cate ori nu te-ai trezit gandindu-te inapoi,
fie ca esti intr-o relatie stabila si cu state vechi ori intr-o pauza de la
dragostea impartasita, la acele dulci momente de inceput. Cand un El amorezat
lulea facea vrute si nevrute ca sa patruda adanc in mintea si inima ta si, de
ce nu,… in alte locuri tainice. Chimia, flirtul, toata stradania de a fi
Barbatul perfect il faceau sa para si sa fie, la acel moment, Barbatul ideal.
 
Femeile sunt adevarate „ aspiratoare ” de
complimente. Complimente in toate felurile, sub toate formele, colorate in zeci
de nuante, sunt toate menite sa-ti dilate pupilele si sa vezi, pret de cateva
clipe, viata in roz. Ochii ti se imblanzesc, oricat de duri ar parea ei, un
zambet se labarteaza dinspre o ureche spre alta, iar fata brusc ti se
lumineaza. El poate doar sa taca, sau sa nu spuna nimic legat de prezenta ta
fizica, dar felul in care te priveste, cum isi prinde mainile stangaci pe sub
masa, sau  felul in care isi cauta de treaba in preajma ta, te fac sa stii
ca esti admirata. Chiar nu mai conteaza asa de mult ca barbatul din fata ta
nu-i tocmai o frumusete sau ca are un fizic de care mai curand nu-ti place.
 
Relatiile sunt teribil de confortabile. Stii
totul despre celalalt iar el, la randul lui, iti cunoaste fiecare grimasa,
fiecare privire, fiecare cuta a corpului. In plus, stii ca noaptea are cine sa
te linisteasca daca te trezesti brusc din cosmaruri grele si mai stii ca
dimineata e cineva acolo care sa motaie cu tine-n brate „inca 5 minute”. E tare
frumos. La fel de adevarat insa, o regula nescrisa spune ca pe masura ce anii
trec, vraja se destrama. Complimentele se raresc si, desi El iti mai spune din
cand in cand cat esti de frumoasa, tu stii ca el te iubeste si deci, poate fi
subiectiv. Prin urmare, se poate ca vorba unui strain sa cantareasca mai mult
decat, bunaoara, a sotului.
 
Cand insa cineva necunoscut te gratuleaza cu
o vorba bine ticluita, cu o privire admirativa si un zambet din coltul gurii,
pulsul isi creste, brusc, ritmul. Sotul si copilul pe care-i iubesti,
altminteri, mai mult decat orice pe lume, trec in planul doi. Si inimioara
bate… Stii bine ca flirtul nu va duce nicaieri, ca nu stii nici macar cum il
cheama si nici nu-ti pasa, dar momentul acela in care te-ai simtit curtata ,
conteaza mai mult decat orice.
 
Poate sa fie un flirt de 3 minute, la o
coada cand iti achiti o factura, poate sa fie o curte asidua a unui barbat cu
care nu te-ai vedea in veci impreuna, poate, la fel de bine, sa fie o vorba
aruncata-n van de-un oarecare aflat, candva, in trecere, pe langa tine. Automat
te simti mai bine, te simti atragatoare, sexy si „cu potential”.
 
Risc sa spun ca daca iubitii, sotii,
partenerii nostri ar sti acest mic secret, multe dintre relatiile „cu probleme”
si-ar gasi rezolvarea. Curtea, dulcea curte, facuta nu atat prin vorbe cat mai
ales, prin atitudine, face mai mult decat o mie de cadouri, o mie de vorbe, o
mie de planuri de viitor.

Permalink
Posted by katerina

Gelozia, bat-o vina!

29 aprilie 2007

Este aproape axiomatic sa spui “Barbatilor nu le
plac femeile posesive”. Este, de asemenea, un truism sa afirmi ca “Gelozia
otraveste cele mai frumoase povesti de dragoste”. Ar fi minunat daca am putea
trai fara suspiciuni, fara interbari, fara ganduri chinuitoare si fara scenarii
aiuristice. Din pacate insa, nici cele mai stapane pe sine femei nu se pot
lauda ca n-au simtit niciodata carligul ascutit al geloziei.
 
Pericole
pot fi la tot pasul – o colega de birou amabila si zambitoare, o prietena a
iubitei care stie sa se bucure de viata, o chelnerita fasneata cu un decolteu
ametitor si servire ireprosabila. Atentie, exemplele de mai sus sunt rupte din
realitate si au fost, la momentele lor, motive de izbucniri furibunde din
partea unor femei la adresa barbatilor lor. Ce anume declanseaza urata morisca
a acuzatiilor? Sa fie oare privirea de catel pofticios pe care o au cand vad
altceva? Sa fie oare faptul ca le privim pe acele femei ca fiind mai frumoase,
mai atragatoare, mai echilibrate decat suntem noi insene? Sau poate doar e
proasta imagine pe care multe o avem despre noi care ne face sa consideram
orice femeie mai buna decat am putea fi vreodata?
 
Un
barbat mi-a spus la un moment dat ca o femeie n-ar terbui sa fie geloasa pana
cand nu are dovezi concrete ca iubitul ei o inseala. Foarte rational sfat. Asa
ar trebui, in teorie, sa facem. In practica insa, e suficienta o privire, e
de-ajuns un zambet acordat nu stiu cum alteia ca sa luam foc. Cele mai versate
dintre noi stiu cum sa actioneze. Nu ataca la beregata, stau la panda, asteapta
sa prinda acele dovezi de mai sus, alcatuiesc rechizitoriul pentru acuzat si
jap!, ii intenteaza barbatului un ditamai procesul de intentie din care el iese
sifonat si fara drept de apel. Quod erat demonstrandum.
 
Restul
femeilor insa nu fac asa si ataca la primul semn de incorectitudine politica
din partea lor. Barbatul acuzat pe nedrept se ghemuieste mic intr-un colt de
suflet unde Ea, scorpia posesiva nu poate ajunge, trage obloanele si gata.
Brusc, iubita este exclusa  dintr-o parte importanta a vietii lui. Cearta
trece, Ea, scopria, uita si totul pare ca e ca la inceput. Dar nimic nu mai e
la fel. El stie ca oricand nebuna poate recidiva si, cu toate ca inca o iubeste
destul de mult, incepe sa se-ascunda. Telefoanele ii sunt date pe silent cand
ajunge acasa, nu mai povesteste fazele amuzante de la serviciu care implica si
persoane de sex feminin si, cand il intrebi, de la distanta, ce mai face, el
zice Nimic.
 
In
toate povestile astea in care femeile acuza pe nedrept barbatii de fapte
necuviincioase, exista un mare risc. Cand el nu e gelos sau posesiv , iti poate
parea ca, de fapt, lui nu-i pasa. Asa ca incepi sa flirtezi in draci cu orice
posesor de prohab umflat doar doar placidul iubit s-o sesiza si-ti va spune
vreo doua de la obraz. Pana cand, intr-o zi, neagra de furie, te vei cuibari in
alte brate, crezand ca si cel de-acasa face la fel. Ups, grava eroare tactica.
Cuvantul cheie in orice sfat bine intentionat este “echilibru”. Echilibru,
dragelor, echilibru. Inspirati si expirati pana va trece furia. E greu, dar nu
imposibil.

Permalink
Posted by katerina

Draci de femeie

18 aprilie 2007

Femeile
tipa, femeile se crizeaza, femeile isi smulg parul din cap si le ies ochii din
orbite cand se enerveaza.
Cam asa si-ar descrie barbati
soatele/partenerele/iubitele, in general cand ele au dreptate si ei se simt
incoltiti. In general, (subliniez nuanta profund incorecta de generalitate),
barbatii sunt echilbrati, calmi, traiesc in deplina armonie cu universul haotic
din jurul lor, nu-i deranjeaza maldarul de vase nespalate de trei zile din
bucatarie si nici urmele de cafea de pe biroul insalubru unde-si desfasoara
activitatea. Totul e perfect.
 
De
cealalta parte a baricadei, femeile vad ultima scama de pe covor si suduie cand
barbatul isi lasa in mijlocul camerei sosetele scoase fara aportul mainilor. Ei
se uita nevinovati si nu inteleg de ce ne zbatem atat. Si ce daca s-au
dezbracat de pijama in mijlocul casei? Si ce daca iarasi au lasat o ultima
bucatica de mancare in frigider stiind sigur ca n-o vor mai manca niciodata si
ca se va strica acolo? Noi ne crizam automat iar ei ne privesc nevinovati, nestiind
DE CE anume ne agitam atata.
 
Raspunsul
lor este dezarmant: esti iar la cura? Sau, si mai bulversant: tre’ sa-ti vina?
In capul lor, PMS-ul (pour les ignorants: “ sindrom premenstrual ”) este
responsabil pentru toate crizele de isterie, atacurile de panica si zbieretele
femeilor cu care, altminteri, in restul zilelor din luna, isi impart ferice
traiul.
 
Ma
scoate din sarite explicatia masculina. Adicatelea, o femeie n-are draci decat
atunci cand tre’ sa-i vina ciclul sau cand are glicemia scazuta din ratiuni de
dieta. Pe naiba! Avem nervi si-n restul zilelor, dar atunci culegem cu rabdare
sosetele de pe jos si spalam singurele vasele in liniste. Dar toate se aduna si
se-aduna si iar se-aduna intr-un maldar invizibil de greseli ale barbatilor,
contorizate cu migala de femei, pana cand acestea explodeaza! Si-ncep acuzele:
nu faci aia, nu esti in stare sa…, nu te pricepi sa…, nu m-ajuti deloc, m-am
saturat!
 
Trebuie
insa sa recunosc si ca deseori, se intampla ca unele din noi sa comitem
aceleasi erori si ca ei sa fie cei exasperati de dresurile noastre lasate alan
dala prin casa, cutia de OB-uri lasata la vedere in baie si cate si mai cate.
Dar n-am chef sa vorbesc despre barbatii oropsiti de soarta. Despre barbatii
care strang in urma noastra si despre barbatii care spala vasele fara sa se
planga in nicio zi din luna. N-am chef, am draci si am o scuza: sunt la PMS.
Punct.

Permalink
Posted by katerina

Femeile calatoare

11 aprilie 2007

Femeile vor stabilitate. Femeile vor certitudini,
femeile vor sa stie sigur ce se va intampla, cum se va intampla, cand si unde
se va intampla acel lucru. Asa sa fie
oare? Sau poate ca e doar un mit perpetuat artificial, demolat tocmai de acele
femei care nu-si doresc aceste lucruri.
 
Eu
le numesc “femeile calatoare”. O buna prietena a mea, trecuta deja de cateva
(desi nu multe) praguri de varsta tipic feminine, imi povestea deunazi despre
viata ei. Mai exact, despre cum se vede ea pe sine, uitandu-se in urma. A
trecut prin vietile multor oameni. A trecut prin multe case, multe joburi, a
avut multi iubiti, a facut zeci de calatorii, in fine, a facut cam tot ce-a
vrut. Mereu a fost cea care pleca. Am intrebat-o daca simte ca a pierdut ceva,
daca simte ca si-a irosit niste ani. Mi-a spus ca nu. A fost crescuta intr-o
familie traditionala, intr-un camin cu doi parinti care s-au iubit pana cand
unul din ei a plecat intr-o alta lume. A crescut intr-un loc in care s-a cladit
mult, spiritual vorbind. Am intrebat-o daca nu regreta ca n-a construit nimic.
Ce intelegi prin “nimic”?, mi-a spus. Nu stiu, i-am raspuns, o familie, un
copil… Mi-a zis apoi ca gresesc. Ea s-a construit pe Ea. In toti acesti ani,
in care si-a trait tineretea cu voluptate, si-a ales o munca extrem de libera,
desi n-a fost niciodata legata de-o cariera anume, prietena mea a preferat
sa-si vada de ea.
 
Sa
fim oare toate programate sa ne casatorim si sa facem copii? Putem oare,
“ocoli” destinul suprem al femeii? Sau trebuie musai sa ni-l asumam a priori ,
fara sa constientizam, poate, ca nu toate suntem croite dupa acelasi tipar?
 
O
cunostinta a mea refuza sa creada ca exista astfel de femei. In mintea ei,
acestea sunt produsul unor familii destabilizate sau al unor traume traite
demult si imposibil de depasit. Nu poate accepta ca exista femei pe care un
copil sau un sot pur si simplu nu le completeaza. Dupa ea, nu ai cum sa fii
implinita altfel decat printr-o familie a ta.
 
Mi-e
greu s-o contrazic, asa cum mi-e la fel de greu sa-mi dezaprob “prietena
calatoare”. Femeile calatoare exista si, din pacate, deseori ele sunt excluse
nedrept din cercuri de prieteni, pentru ca nu cadreaza cu tiparul de femeie
invatat. Uneori, ele se autoexclud pentru ca nu gasesc puncte comune cu femeile
“normale”, “obisnuite”.
 
Nu
cred ca exista o reteta a fericirii comuna tuturor sau macar majoritatii
femeilor. Dar ma intreb daca, nu cumva, in lunga noastra calatorie prin vietile
altora, riscam sa nu coboram intr-o statie in care sa si ramanem. Din teama,
din comoditate, din autosuficienta poate, exista posibilitatea ca, la un moment
dat, sa auzim doar: “Atentie, se inchid usile. Urmeaza statia Singuratate,
fara peroane”. Trebuie sa fii foarte tare ca sa ramai in trenul asta.

Permalink
Posted by katerina

« Previous Entries
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro