Gelozia, bat-o vina!

29 Aprilie 2007
Este aproape axiomatic sa spui “Barbatilor nu le
plac femeile posesive”. Este, de asemenea, un truism sa afirmi ca “Gelozia
otraveste cele mai frumoase povesti de dragoste”. Ar fi minunat daca am putea
trai fara suspiciuni, fara interbari, fara ganduri chinuitoare si fara scenarii
aiuristice. Din pacate insa, nici cele mai stapane pe sine femei nu se pot
lauda ca n-au simtit niciodata carligul ascutit al geloziei.
 
Pericole
pot fi la tot pasul – o colega de birou amabila si zambitoare, o prietena a
iubitei care stie sa se bucure de viata, o chelnerita fasneata cu un decolteu
ametitor si servire ireprosabila. Atentie, exemplele de mai sus sunt rupte din
realitate si au fost, la momentele lor, motive de izbucniri furibunde din
partea unor femei la adresa barbatilor lor. Ce anume declanseaza urata morisca
a acuzatiilor? Sa fie oare privirea de catel pofticios pe care o au cand vad
altceva? Sa fie oare faptul ca le privim pe acele femei ca fiind mai frumoase,
mai atragatoare, mai echilibrate decat suntem noi insene? Sau poate doar e
proasta imagine pe care multe o avem despre noi care ne face sa consideram
orice femeie mai buna decat am putea fi vreodata?
 
Un
barbat mi-a spus la un moment dat ca o femeie n-ar terbui sa fie geloasa pana
cand nu are dovezi concrete ca iubitul ei o inseala. Foarte rational sfat. Asa
ar trebui, in teorie, sa facem. In practica insa, e suficienta o privire, e
de-ajuns un zambet acordat nu stiu cum alteia ca sa luam foc. Cele mai versate
dintre noi stiu cum sa actioneze. Nu ataca la beregata, stau la panda, asteapta
sa prinda acele dovezi de mai sus, alcatuiesc rechizitoriul pentru acuzat si
jap!, ii intenteaza barbatului un ditamai procesul de intentie din care el iese
sifonat si fara drept de apel. Quod erat demonstrandum.
 
Restul
femeilor insa nu fac asa si ataca la primul semn de incorectitudine politica
din partea lor. Barbatul acuzat pe nedrept se ghemuieste mic intr-un colt de
suflet unde Ea, scorpia posesiva nu poate ajunge, trage obloanele si gata.
Brusc, iubita este exclusa  dintr-o parte importanta a vietii lui. Cearta
trece, Ea, scopria, uita si totul pare ca e ca la inceput. Dar nimic nu mai e
la fel. El stie ca oricand nebuna poate recidiva si, cu toate ca inca o iubeste
destul de mult, incepe sa se-ascunda. Telefoanele ii sunt date pe silent cand
ajunge acasa, nu mai povesteste fazele amuzante de la serviciu care implica si
persoane de sex feminin si, cand il intrebi, de la distanta, ce mai face, el
zice Nimic.
 
In
toate povestile astea in care femeile acuza pe nedrept barbatii de fapte
necuviincioase, exista un mare risc. Cand el nu e gelos sau posesiv, iti poate
parea ca, de fapt, lui nu-i pasa. Asa ca incepi sa flirtezi in draci cu orice
posesor de prohab umflat doar doar placidul iubit s-o sesiza si-ti va spune
vreo doua de la obraz. Pana cand, intr-o zi, neagra de furie, te vei cuibari in
alte brate, crezand ca si cel de-acasa face la fel. Ups, grava eroare tactica.
Cuvantul cheie in orice sfat bine intentionat este “echilibru”. Echilibru,
dragelor, echilibru. Inspirati si expirati pana va trece furia. E greu, dar nu
imposibil.

  • Share/Bookmark

Draci de femeie

18 Aprilie 2007
Femeile
tipa, femeile se crizeaza, femeile isi smulg parul din cap si le ies ochii din
orbite cand se enerveaza.

Cam asa si-ar descrie barbati
soatele/partenerele/iubitele, in general cand ele au dreptate si ei se simt
incoltiti. In general, (subliniez nuanta profund incorecta de generalitate),
barbatii sunt echilbrati, calmi, traiesc in deplina armonie cu universul haotic
din jurul lor, nu-i deranjeaza maldarul de vase nespalate de trei zile din
bucatarie si nici urmele de cafea de pe biroul insalubru unde-si desfasoara
activitatea.
Totul e perfect.
 
De
cealalta parte a baricadei, femeile vad ultima scama de pe covor si suduie cand
barbatul isi lasa in mijlocul camerei sosetele scoase fara aportul mainilor. Ei
se uita nevinovati si nu inteleg de ce ne zbatem atat. Si ce daca s-au
dezbracat de pijama in mijlocul casei? Si ce daca iarasi au lasat o ultima
bucatica de mancare in frigider stiind sigur ca n-o vor mai manca niciodata si
ca se va strica acolo? Noi ne crizam automat iar ei ne privesc nevinovati, nestiind
DE CE anume ne agitam atata.
 
Raspunsul
lor este dezarmant: esti iar la cura? Sau, si mai bulversant: tre’ sa-ti vina?
In capul lor, PMS-ul (pour les ignorants: “sindrom premenstrual”) este
responsabil pentru toate crizele de isterie, atacurile de panica si zbieretele
femeilor cu care, altminteri, in restul zilelor din luna, isi impart ferice
traiul.
 
Ma
scoate din sarite explicatia masculina. Adicatelea, o femeie n-are draci decat
atunci cand tre’ sa-i vina ciclul sau cand are glicemia scazuta din ratiuni de
dieta. Pe naiba! Avem nervi si-n restul zilelor, dar atunci culegem cu rabdare
sosetele de pe jos si spalam singurele vasele in liniste. Dar toate se aduna si
se-aduna si iar se-aduna intr-un maldar invizibil de greseli ale barbatilor,
contorizate cu migala de femei, pana cand acestea explodeaza! Si-ncep acuzele:
nu faci aia, nu esti in stare sa…, nu te pricepi sa…, nu m-ajuti deloc, m-am
saturat!
 
Trebuie
insa sa recunosc si ca deseori, se intampla ca unele din noi sa comitem
aceleasi erori si ca ei sa fie cei exasperati de dresurile noastre lasate alan
dala prin casa, cutia de OB-uri lasata la vedere in baie si cate si mai cate.
Dar n-am chef sa vorbesc despre barbatii oropsiti de soarta. Despre barbatii
care strang in urma noastra si despre barbatii care spala vasele fara sa se
planga in nicio zi din luna. N-am chef, am draci si am o scuza: sunt la PMS.
Punct.


  • Share/Bookmark

Femeile calatoare

11 Aprilie 2007
Femeile vor stabilitate. Femeile vor certitudini,
femeile vor sa stie sigur ce se va intampla, cum se va intampla, cand si unde
se va intampla acel lucru.
Asa sa fie
oare? Sau poate ca e doar un mit perpetuat artificial, demolat tocmai de acele
femei care nu-si doresc aceste lucruri.
 
Eu
le numesc “femeile calatoare”. O buna prietena a mea, trecuta deja de cateva
(desi nu multe) praguri de varsta tipic feminine, imi povestea deunazi despre
viata ei. Mai exact, despre cum se vede ea pe sine, uitandu-se in urma. A
trecut prin vietile multor oameni. A trecut prin multe case, multe joburi, a
avut multi iubiti, a facut zeci de calatorii, in fine, a facut cam tot ce-a
vrut. Mereu a fost cea care pleca. Am intrebat-o daca simte ca a pierdut ceva,
daca simte ca si-a irosit niste ani. Mi-a spus ca nu. A fost crescuta intr-o
familie traditionala, intr-un camin cu doi parinti care s-au iubit pana cand
unul din ei a plecat intr-o alta lume. A crescut intr-un loc in care s-a cladit
mult, spiritual vorbind. Am intrebat-o daca nu regreta ca n-a construit nimic.
Ce intelegi prin “nimic”?, mi-a spus. Nu stiu, i-am raspuns, o familie, un
copil… Mi-a zis apoi ca gresesc. Ea s-a construit pe Ea. In toti acesti ani,
in care si-a trait tineretea cu voluptate, si-a ales o munca extrem de libera,
desi n-a fost niciodata legata de-o cariera anume, prietena mea a preferat
sa-si vada de ea.
 
Sa
fim oare toate programate sa ne casatorim si sa facem copii? Putem oare,
“ocoli” destinul suprem al femeii? Sau trebuie musai sa ni-l asumam a priori,
fara sa constientizam, poate, ca nu toate suntem croite dupa acelasi tipar?
 
O
cunostinta a mea refuza sa creada ca exista astfel de femei. In mintea ei,
acestea sunt produsul unor familii destabilizate sau al unor traume traite
demult si imposibil de depasit. Nu poate accepta ca exista femei pe care un
copil sau un sot pur si simplu nu le completeaza. Dupa ea, nu ai cum sa fii
implinita altfel decat printr-o familie a ta.
 
Mi-e
greu s-o contrazic, asa cum mi-e la fel de greu sa-mi dezaprob “prietena
calatoare”. Femeile calatoare exista si, din pacate, deseori ele sunt excluse
nedrept din cercuri de prieteni, pentru ca nu cadreaza cu tiparul de femeie
invatat. Uneori, ele se autoexclud pentru ca nu gasesc puncte comune cu femeile
“normale”, “obisnuite”.
 
Nu
cred ca exista o reteta a fericirii comuna tuturor sau macar majoritatii
femeilor. Dar ma intreb daca, nu cumva, in lunga noastra calatorie prin vietile
altora, riscam sa nu coboram intr-o statie in care sa si ramanem. Din teama,
din comoditate, din autosuficienta poate, exista posibilitatea ca, la un moment
dat, sa auzim doar: “Atentie, se inchid usile. Urmeaza statia Singuratate,
fara peroane
”. Trebuie sa fii foarte tare ca sa ramai in trenul asta.


  • Share/Bookmark

Splendoarea femeii fara de mister

5 Aprilie 2007

Se intampla ca citesc frecvent in diverse
publicatii cu, despre si scrise de femei, adevarate ghiduri de “bune practici”
despre conservarea misterului feminin.

AVERTISMENT (pentru barbati
inocenti): Aceasta insemnare contine limbaj explicit despre aspecte complet
neatragatoare din viata unei femei.

Conform acestor “ghiduri”, femeia nu trebuie SUB
NICIO FORMA sa-si dezvaluie propriile uratenii in fata barbatului. Pentru
barbatul ei, femeia trebuie musai sa ramana o faptura suava, serafica,
frumoasa, inzestrata natural cu un trup armonios. Femeia nu are par pe/intre
picioare, la subsuoara, mustacioara, murdarie sub unghii, ceara vizibila in
urechi, calcaie aspre, nu face pipi si caca, nu ragaie, nu se scarpina, nu-i
miros picioarele si nu…. trage vanturi. Sublim portret, nu?
 
De mici suntem invatate ca aceste lucruri nu
se cad, nu se cuvine a fi facute de o domnisoara. Un pic mai tarziu aflam ca nu
trebuie sa-i lasam pe barbati sa ne vada cu ceara pe picioare si cu feliile de
castraveti pe ochi iar cand trebuie sa mergem la toaleta, ne ducem sa “ne
pudram nasul”. Vezi bine, altminteri dispare “misterul”. Ne foim un sfert de
ora prin baie cand suntem in vizita la un barbat, dam drumul la toate
robinetele si ii dam peste cap apometrele, rugandu-ne cu cerul si pamantul ca
nu care cumva barbatul din cealalta camera sa auda vreun susur natural, pe care
mersul la toaleta il presupune. Pe de alta parte, cand el se duce la baie, nu
da drumul la apa in cada si isi asuma cu demnitate zgomotele specifice.
 
In
privinta tratametelor de infrumusetare, prietena mea, care a avut onoarea de
a-mi epila mustata pentru prima data (si pe care o suspectez ca poarta in
geanta mereu o penseta “just in case”), m-a invatat atunci ca nu e bine ca
iubitul meu sa vada operatiunea. De fapt, nu e bine sa ma prinda cu fire de par
crescute fara autorizatie in oricare zona a corpului si este total
contraindicat sa ma vada in timp ce ma torturez, “prin mijloace specifice”.
Asijderea, o masca verzulie pe fata nu cadreaza cu statutul de sexy woman
always on top.
 
Toate
aceste reguli sunt usor de urmat cand esti in faza intalnirilor de la inceput,
cand date-urile au loc pe teren neutru si chiar cand se trece in dimensiunea
ramasului peste noapte la celalalt. Tu ai suficient timp si spatiu pentru toate
iar vede o printesa scoasa din cutie de fiecare data.
 
Ce
te faci insa cand relatia evolueaza si ajungi sa locuiesti impreuna cu iubitul?
Iti scoti pelerina fermecata si te faci invizibila cat timp iti faci
“treburile”? Dai televizorul tare si pornesti apa in cada cand mergi la
toaleta? Cat timp poti s-o duci asa? Un an, doi, zece? Cat?
 
O
prietena imi povestea cum pragul intimitatii a fost depasit in cuplul ei chiar
de iubitul sau. Faceau odata baie impreuna iar ea avea nevoie stringenta sa
mearga la toaleta. In mod obisnuit, ar fi ramas singura. Numai ca, de data
asta, iubitl ei s-a saturat de lectiile ei invatate din revistele de femei si a
refuzat pur si simplu sa iasa din baie. Ce-a urmat, moment de maxima rusine
pentru ea si de-un confort indiscutabil pentru el. Relatia lor devenise, brusc,
mai calda.
 
Prietenii
mei barbati, aproape toti angrenati in relatii de durata sau casnicii care
functioneaza, nu dau doi bani pe toata tevatura asta despre “mister”. Nu vor ca
femeia lor sa fie o faptura serafica. Isi vor femeile normale, reale,
adevarate. Poate ca prietenii mei barbati sunt “altfel” decat tiparele
promovate in revistele pentru femei. Poate ca ei sunt exceptiile de la regula.
Dar este la fel de posibil ca ei sa fie exponenti ai unei lumi mai putin
stresate si mai aproape de adevar decat lumea noastra, a femeilor disperate
sa-si conserve “misterul”, cu pretul propriului Eu distorsionat de lectii
invatate din reviste.

  • Share/Bookmark

Lipici la baieti mici

2 Aprilie 2007
Primul lucru pe care parintii mi l-au spus cand am
ajuns la varsta flirturilor premature a fost: nu te uita la baieti de-o varsta
cu tine sau mai mici! Fetele se maturizeaza mai repede decat baietii, care
raman ani buni intr-o copilarie prelugita, urmata de o adolescenta profunda, de
care cu greu se scutura pe la vreo 30 si ceva de ani.
 
Prejudecata sau nu, stereotip, mit urban sau
nu, faptul ca fetele prefera, in general, baietii mai mari este de
netagaduit. Cand esti in gimanziu, visezi la un baiat de liceu, in clasa a noua
la un baiat dintr-a douaspea, in clasa a douasprezecea astepti vacantele ca
sa-ti vina iubitul dorit de la facultate. Urmeaza apoi, fascinatia tamplelor
grizonate si a modelelor masculine a la George Clooney. Anii trec si paf!, deodata
citesti peste tot cum o doamna de peste 40 de ani traieste in pefecta armonie
cu un baietel de vreo douazeci. Universul normelor parintesti ti se da peste
cap.
 
O buna prietena imi povestea deunazi cum a
intrat, fara voia ei, intr-un flirt cu un baiat mult mai tanar decat ea. Femeie
in toata regula, in cautarea unui cuib stabil, a unei relatii aducatoare de
bucurii linistite, prietena mea zburda acum cu gandul inspre tinerelul zglobiu
si plin de viata care i-a presarat flori parfumate peste primavara innegurata
de pana acum. Au aparut, fireste intrebarile: ce sa fac eu cu un tip mai mic
decat mine? Cum  functioneaza o astfel de relatie? Pasiunea e mare, arde,
insa lucrurile pe care si le doresc cei doi difera semnificativ. What to do? Il
ducem in parc pe micut si-i dam o vata pe bat?
 
Fiecare cuplu isi are propria dinamica si
evolueaza in functie de date extrem de personalizate. Nu sunt retete care sa
garanteze fericirea amandurora pe termen nelimitat. Demi si Ashton se descurca
bine de ceva vreme iar diferenta de varsta (in plus pentru ea) nu pare sa fie o
problema. Prietena mea insa e macinata de intrebari. In fine, cum reactioneaza
cei din jurul nostru la o astfel de veste? E trendy sa ai un prieten mai tanar?
In revistele glossy poate ca da, insa cand te intorci la realitate, in familie,
in grupul de prieteni, s-ar putea ca amorul cu pricina sa fie nitelus “frowned
upon”.
Can you handle it? Si daca da,
cum?

  • Share/Bookmark

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

Parerea ta conteaza

Echipa Weblog.ro e alaturi de tine! Da-ne un semn!

  • Vrei sa iti faci cont pe www.weblog.ro si intampini dificultati?

  • Ai intrebari legate de folosirea site-ului?

  • Doresti sa ne comunici comportamentele abuzive ale unor membri?

  • Vrei sa faci comentarii sau sa ne dai anumite sugestii?

P A R E R E A T A